Călătoria primului sfert de secol

Aproape că am venit cu trenul pe lume, să știi!

M-am născut pe 17 Iulie 1990, prematur, în Satu Mare. Eram în vizită la bunica. S-a gândit și mândra mea mamă să o mai vadă o dată înainte să mă nasc. Probabil, așa ca fiică, nu ca mamă. Nu știu. Iar în ziua plecării, la prima treaptă urcată în tren, ce crezi că am zis mamei mele? “Mamă dragă, ce ai zice dacă am călători împreună spre casă; în brațele tale?” - Desigur, n-am mai așteptat să-mi răspundă. Și *swosh*; I s-a rupt apa!

N-a fost plăcut. Cică era să mor. De aia îmi plac aventurile atât de mult! Plămânii îmii erau plini de apă. Eu slăbut, micuț și plin de păr, iar medicul a zis că nu voi vedea prea multe răsărituri.

Și stai așa că mi-a dat și notă! Abia dacă am reușit să trag câteva aere în piept și nenea doctor m-a și lovit cu o notă! Una pentru nașterea mea?! Mi-a dat un 6, pare-mi-se. Șase!

Catalogat ca mediocru încă de mic!? Să fim serioși.  

Se spune că altfel prețuiești viața o dată ce aproape că o pierzi. Să zicem că am învățat acest lucru încă de la o vârstă foarte fragedă. De aia tot îți spun eu ție să trăiești momentul, să te bucuri de ce ai, să respiri și să mergi înainte orice ar fi!

De asemenea, primii zece ani de viață au fost într-o continuă schimbare. Nimic n-a stat la fel mult timp. Ne-am mutat dintr-un loc într-altul, am fugit de la o grădiniță, am primit primul meu calculator, am făcut cunoștință cu verișoara mea, Melitta, apoi cu motanul Max, desigur, cu Cartoon Network, un tir fain de jucărie și consola Nintendo, alături de Mario și The Lost Vikings.

În acei zece ani descopăr că viața e precum un transportator de mărfuri. Unul ce-ți aduceți mai mereu conținut în viață. Alteori te și cară în diverse locuri, fie că vrei sau nu. N-ai ce-i face. Viaţa e ca o corporație, face ce vrea și e în continuă evoluție. Tot ce poți face e să respiri liniştit, să-ți vezi de ale tale și să speri că la ultimul transport sau la ultima ta oprire toate vor avea un sens.

Însă următorii mei zece ani spun că mai degrabă viața e ca un joc pe calculator. Un set de niveluri ce devin din ce în ce mai dificile. Asta până te prinzi de şmecherii!  

Am dat peste tot felul de hopuri, majoritatea clasice, gen dificultăți în școală. Știi tu, omuleții ce te împing dintr-un perete într-altul, ce arată cu degetul spre tine etichetându-te în fel și chip.

Am trecut oarecum peste, tăcând din gură, limitându-mă la un caracter sărac și retras. Ce să zic, altfel n-am știut cum… Ei erau mai cool, cică. Deci ei făceau regulile. Iar eu eram doar un banal ciudat sau mai bine spus, o umbră vai și amar.  

Și colac peste pupăză! Când te gândeai că familia ta e perfectă, că te iubește și rămâne veșnic la fel; în plină desfășurare cazi martor unei umiliri de ultimă speță din partea unei rude pe care o considerai o a doua mamă, a căror weekenduri și vacanțe nu-ți imaginai fără. O umilire adresată mamei mele.

Asiști la o discuție în care îți vezi mama suferind, plângând așa cum n-ai mai văzut-o niciodată. Ba mai mult, afli că urmează să te muți și că nimic nu va mai fi la fel. Cu excepția ticăloșilor de la școală, desigur.

Cum poate o persoană care-ți spunea ca te iubește, care abia aștepta să-ți petreci timpul cu ea, să se rupă de tine dintr-o dată? Să nu o mai vezi decât cu mulți ani mai târziu. Când ce a fost cândva nu va mai fi niciodată.

Vezi tu, de aici motivul pentru care susțin că orice relație, nu contează că-s părinți, nași, frați sau cunoștințe pur și simplu, e fragilă și al naibii de trecătoare!

Ancora rămâne la tine. Întotdeauna! Tu decizi cu cine îți petreci timpul și care-ți merită iubirea. Cât despre familie; sigur. Poate că primești o familie din oficiu, atunci când te naști dar, zic eu, cea adevărată se formează în timp. E un proces. Un set de capitole. O întreagă călătorie!

Niciodată nu am să-mi petrec timpul alături de oamenii care mă limitează, care mă vor altfel, mă descurajează sau sunt reci și indiferenți. Mă ridic și plec. Pentru că o familie te iubește necondiționat, te acceptă aşa cum eşti şi te completează. Ai chestii în comun cu ei. Nu-s doar sângele tău! E vorba şi de pasiuni, de credinţe. De mindset!

Dar să revenim la ale noastre.

A urmat mai apoi să cad un mirific examen și să pierd cei mai apropiați prieteni. Am rămas doar cu măștile și minciunile mele.

Din acel moment am hotărât să fiu eu, așa cum sunt. Așa că am ars toate măștile o dată pentru totdeauna.  

Și mi-am făcut prieteni noi, am făcut voluntariat, apoi alți prieteni; urmând să spun DA fiecărei oportunități zărite. Şi ușor, ușor oprind  toate sistemele personale de protecție, m-am aruncat în largul vieții.

Uite așa am început să călătoresc. După care lumea mea a devenit cu adevărat colorată. Magică și de-a dreptul extraordinară!

Cât despre următorii cinci ani, adică cei până-n prezent, ei bine, am terminat o facultate, am trăit în alte țări, printre alte culturi. M-am acceptat așa cum sunt și n-am mai trăit o secundă fără a fi sincer atât cu mine însumi cât și cu cei din jurul meu. Şi sunt recunoscător zi de zi pentru oamenii minunați care-i am alături de mine.

Pe plan profesinal pot spune că am un job pe care-l ador. Scriu articole și organizez evenimente. Dar poate cel mai important, cunosc oameni minunați mai mereu. Oameni care-mi aduc bucurie și iubire în viață. Cred că astea-s cele mai importate în viaţă; să iubeşti, să fi fericit şi să fi iubit.

Și dacă ar fi să trag câteva linii pentru ce a însemnat un sfert de secol pentru mine, aș sublinia următoarele.

- am studiat și am făcut voluntariat în alte meleaguri
- mi-am făcut 4 tatuaje
- am vizitat 9 țări
- am scris peste 100 de articole și am organizat undeva la 50 de evenimente. Toate în domeniul dezvoltării personale.
- am terminat o facultate, mă asigur de buna funcționare a unei afaceri și… Uhm, am furat o mireasă!

Cât despre următorii 25 de ani? Sunt sigur că vor fi multe lecții. Voi continua să cresc, să greșesc, să cad și cu siguranță să mă ridic. Căci așa e viața; plină de urcușuri și coborâșuri.

Ce-mi doresc, te întrebi? Poi...

- afacerea mea
- încă o facultate, un master și 2-3 experiențe majore abroad
- să văd New York-ul. Daaa!!!
- să scriu minim 3 cărți
- să întemeiez o familie cu care să împărtășesc necunoscutul, lumea și aventurile ei.

Poi nu? Ce naiba!?

Ce ar fi să scrii și tu pe o foaie de hârtie planurile tale de viitor? Ia vezi...  Unde te afli? Ce te vezi făcând? Unde și când?

Nu lăsa timpul să treacă pe lângă tine. Și nu-ți lăsa viața pe setările default. O dată trăim! Și de ce mediocru?

ȘASE, serios?! Ugh...

Și totuși, ce aș vrea ca tu să extragi de aici?

Ei bine vreau să înțelegi că toți avem un început banal și mediocru. Toți trecem prin fel și fel de experiențe, bune și rele. E absolut normal și e absolut OK! Importat e să le și folosim, să extragem din ele cele necesare și să ne construim o viață remarcabilă. E doar unul ca tine! De ce să nu scriem o poveste care să inspire, care să ajute la ceva? De ce să nu trăim o viață cu scopul de a îmbunătăți acel ceva. Indiferent ce ar fi. Fii tu bun la ceva și servește. Fii cunoscut în felul tău. Creează-ți o semnătură. Asta îmi doresc de la tine, de la toți cei care mă cunosc, fie cititori, participanți ai evenimentelor noastre, prieteni și rude. Pur și simplu să inspiri cel puțin o persoană din viața tadoar pentru simplul fapt că trăiești și că faci ceea ce-ți place. Că ești tu, așa cum ești, om, în felul tău de a fi!