Călătoria unui pierde-vară #ziua22

Hey, știai că miercuri, 24 Iunie, în cadrul evenimentului #fărăfiltru voi avea ocazia să-ți povestesc despre cum cândva un pierde-vară a reușit să vadă o bună parte din Europa și să-și împlinească în mare tot ce și-a propus? 

Da, da. Aşa este. Miercuri, la ora 19:00, în librăria Cărtureşti din Atrium Mall, vom vorbi despre învăţăturile pe care le-am extras în ultimii ani; despre cum poţi tranforma eşecul într-o mare victorie, cum să cauţi şi să-ţi faci noi oportunităţi şi de ce merită să fi orientat spre experienţă/aventură şi nu ţoale, maşini şi iPhone-uri.

Dar totuşi, de ce un pierde-vară?

Poi niciun profesor din gimnaziu n-a crezut că pămpălăul de Norbert Szucs va reuși să facă ceva. Într-adevăr, nu mă pasiona școala, de fapt nu mă pasiona mai nimic. Chiuleam cu scopul de a sta acasă pur şi simplu. Pierdeam vremea în fața televizorului.

Tata mă ducea la școală ca apoi să iau busul înapoi acasă. Deloc eficient, tată. Deloc.

Însă cele mai frumoase zile erau cele în care părinții plecau devreme de acasă, în special tata când mergea în delegație la Hunedoara; şi nu avea cine să mă ducă la şcoală. Paradis. Sfidam sistemul. Făceam ce doream. Că doar cui îi trebuiașcoală? Eram un zeu! - mă gâdeam.  

Ei bine, lucrurile se agravau. Aproape că m-au exmatriculat la un moment dat datorită numărului mare de absențe. Eram mai mereu amenințat de corigențe, aveam şi o dirigintă care nu mă suporta, nici colegii nu mă înțelegeau. De fapt, nimeni nu mă înţelegea. Însă nu-mi păsa, dar nici profesorilor de mine. Doar dirigintei mele, o profesoară de română căruia tare tare-i plăcea să mă asculte ori de câte ori mă prindea la ea la oră.

Interesant cum catalogul acela blestemat se tot deschidea tocmai la mine!

Avea ea o plăcere să mă ridice în fața tuturor doar ca să audă senzaţionalul nu ştiu din  gura mea. Ghici ghicitoare mea zicea şi-mi puncta un 3 mare şi frumos în caiețelul ei.

Și cum bine știi, a existat un punct în viață în care am realizat în ce postură m-am pus și unde se îndreapta viața mea. Nicăieri. Ei bine, a fost într-o după-masa toridă de vară când prietenii le spun părinţilor cum că minunea de copil a picat capacitatea. Plus miciile detalii; că sunt o rușine  și că nu am ce să-i mai caut.

Dar am meritat-o. Pe bune!

Îi mințeam în fel și chip, atât pe ei, foştii mei prieteni, cât şi pe părinţii mei. Probabil dacă aceştia nu le spuneau părinţilor, nici nu aflau. Cel puţin nu în ziua respectivă sau săptămâna aceea. Poate aflau de la fosta dirigintă în ideea opţiunilor mele; o discuţie privind şcolile profesionale din zonă. Îmi şi imaginez ce faţă făceau dragii de ei! Poate făceam cumva şi nu aflau de loc. Cine ştie! Ha-ha! 

Nu ştiu ce a fost în capul meu. Chiar nu ştiu. Eram în lumea mea. Poate mult prea independent, prea închis în mine. Prea multe măști adunate, toate puse pe faţă...

Şi atunci,  atunci a fost momentul în care  am început să trăiesc cu adevărat. În care am dat noroc cu ambiția. Unde am vrut să arăt lumii de ce sunt în stare. Mai ales foștilor mei prieteni și a familiei mele.

Gândeşte-te că părinții mei habar n-aveau ce probleme le generamla şcoală. Muşamalizam tot. Falsificam note, lecţii şi teme. A mers cât a mers treaba, până au primit o înștiințare prin poștă. Bine că au găsit-o! Că de ajunge în mâinile mele, astăzi probabil că îți povesteam cum am fost exmatriculat. 

Oricum, mai târziu am învăţat să deconectez telefonul fix. Doar ca să nu sune diriginta, să-mi informeze părinții că vezi doamne n-am mai dat pe la școală de vreo două săptămâni jumătate. Ah, și să ne transmită sincerele condolențe pentru cei 5-6 bunici pierduţi în ultimele luni. O fi fost o epidemie. A fost o periodată grea pentru mine şi familia mea. A trebuit să-mi iau liber. 

Și ajunge tata, fost elev de la Slavici, una dintre cele mai bune școli din Arad, să-și înscrie copilul într-o scoală a cărei străzi de abia găseam.

Da, Norbert se pregătea să devină electrician. Cool aşa-i?.

Şi uite aşa am hotărâ să nu mai lipsesc o dată de la şcoală! Gândeşte-te că tatăl meu n-a vorbit două cuvinte cu mine timp de mai bine de două săptămâni. M-am simţit groaznic. O umbră de copac, un pierde-vară. 

Îmi aduc aminte de prima zi de lice....Profesională! Mă aflam într-o clasă în fundul curţii. Aşa era: Liceeni în clădirea din faţă, la etaj şi în încăperile bune, iar restul, eu, în subsol sau în ultima clădire a curţii; unde depozitau bănci şi scaune rupte. Iar colegii mei? Tineri ce abia citeau. 

Of, şi câtă lipsă de respect. Cât de mult se chinuiau profesorii să mențină liniștea în clasă. Unii părăseau sala, alţii izbucneau în plâns.  Era un haos. Dar unul bun, zic eu. Am văzut cealaltă latură a lumii şi totodată adevărul despre mine, că nu eram chiar un pierde-vară. 

A fost cea mai bună experiență din viața mea. Mi-a permis să cântăresc lucrurile și să mă cunosc pe mine aşa cum sunt. Am învins lenea şi frica spunând DA universului. Adică? Am acceptat tot ce mi-a intrat în cale.

O dată n-am venit cu temele nefăcute, o dată n-am lăsat profesorii să nu-mi audă vocea în clasă și o dată n-am permis să treacă sub nas o oportunitate de leadership. Așa am devenit șef de clasă, voluntar în diverse inițiative și membru al unei adunări de elevi, implicit președinte al școlii.

Toate acelea doar pentru că am ridicat mână, pentru că am vrut să fiu și să fac ceva. 

Iar în al doilea an iau capacitatea și îmi fac transferul la programul de liceu al școlii. Am revenit pe calea cea bună, implicit, în clădirea din faţă, la înălţime. Am fost şi unul dintre cei mai buni elevi ai școlii. Pare-mi-se că eram chiar al doilea atunci. Prima era o fată, o fată care în scurt timp devine prima mea prietenă. 

Hai să recapitulăm. Deci care au fost uneltele dezvoltării mele? Decepția. Faptul că mi-am dezamăgit părinții, că am rămas fără prieteni și implicit fără un drum în viață.

Așa s-a născut ambiția mea, din dorința de a arăta lumii că eu nu sunt deloc conform aparenţelor, că sunt altfel și că pot. Pot orice! Așa am prins curajul de a spune DA oportunităților în viață. Așa m-am implicat oriunde am putut cu scopul de a crește și de a deveni o persoană care are ceva de spus.

Călătoria. Şi n-am vorbit încă despre asta, ştiu. N-are sens scroll-ui haotic pe pagină. 

Atunci când am primit oportunitatea de ieși în afara țării pentru prima dată, când am fost cu avionul la Roma și am călătorit o noapte cu trenul până la piciorul Italiei, în Gioiosa Jonica, unde am cunoscut 30? 30 de tineri ambițioși, am realizat că, aflându-mă acolo, viaţa în sine e cel mai frumos cadou pe care îl poţi primi, şi că ce simţeam atunci, în acel moment, era împlinire. Fericire în forma sa cea mai pură. Parcă mi s-a confirmat cumva că sunt pe drumul cel bun.

Iar o dată ce te afli pe drumul cel bun, universul te cadorisește. Și uite așa am dat de gustul călătoriei, cea mai mare dragoste a mea. 

Atunci am știut că viața mea e precum o călătorie, un amalgam de experiențe. Că scopul e să nu stau locului, să cresc și să tot cresc. Așa am îmbrățișat noul şi nu i-am mai dat drumul. Nu mi-a mai fost teamă de necunoscut, sau dezvelit în afara zonei de confort. 

Am vrut din ce în ce mai mult. Acesta mi-a fost mantra-ul; să ajung cât mai departe și să fac cât mai multe. 

Nu s-a mai pus probleme să pic examene, să lipsesc de la ore sau mai ştiu eu ce. Am luat bacalaureatul cu note bune. Am intrat la facultate, în primă fază  la taxă, ce-i drept, însă în scurt timp am luat bursa de studiu. Apoi, pe perioda verii am lucrat la un proiect care să-mi asigure plata facultății pentru anul al doilea. Am luat și bursa de merit, am devenit bugetar, deci n-a mai trebuit să plătesc taxa de școlarizare, și am ajuns să studiez și în străinătate. Toate pentru că le-am dorit, le-am visat şi am muncit să le am.

Activam la un moment dat în 3 organizații nonguvernamentale, de una dintre ele mă ocupam chiar eu. Așa am învățat să scriu proiecte, să le organizez și să lucrez cu echipe. Și tot așa am dat peste oameni ambițioși care m-au îmbrăţişat cu oportunități de călătorie. Am văzut o grămadă de ţări, toate frumoase, toate pline de culoare, oameni frumoşi, mâncare şi voie bună.

Apoi, la nicio zi după terminarea facultății mi-am găsit un job, job-ul care în scurt timp m-a paraşutat într-o poziție de conducere. Un job care astăzi îmi oferă libertatea de a călători și de a lucra la propriile mele proiecte. 

Fiecare an din viața mea este planificată să mă înlocuiască cu o versiune îmbunătăţită a mea, cu obiective şi provocări şi mai mari.

Nu pot sta locului. Simt că sunt cu un scop aici. Unul de a inspira, de a te împinge să faci lucruri frumoase cu timpul alocat.

Îmi trăiesc viața moment cu moment. Şi sincer îţi spun, voi fi întotdeauna recunoscător acelui examen de capacitate căzut, acelor doi prieteni ai mei şi mai ales celor patru ani frumoşi de grupul şcolar de transporturo auto "Henri Coandă". Că de nu era aşa cum a fost, azi cu siguranţă nu mă citeai.

Şi atunci, ce tot vreau eu? Să-ţi acceptă-ți așa zisele eșecuri penru că în scurt timp vei realiza că de fapt au fost cele mai mari victorii ale tale.

N-aș întoarce timpul pentru nimic în lume. Cu lacrimi în ochi îți spun! Sunt al naibii de recunoscător pentru fiecare om din viața mea şi pentru fiecare moment petrecut pe pământ. Mai ales de la eșec încoace. Întreaga nu e decât o superbă călătorie. Şi crede-mă, e mai mult decât suficient.