Febra newyorkeză

Azi dimineață, degetele picioarelor mele au atins pământul. Degetele. OK, unghiuțele!
Simt așa, încet, că lucrurile prind din nou contur, că eu prind din nou contur.
Până azi dimineață, mă identificam ca pete de culoare aruncate pe o pânză. Un tablou ce reprezenta mai mult un accident la locul de muncă decât o operă de artă! Hmm, probabil că te întrebi ce bai am.
Ei bine, s-a întâmplat ca săptămâna trecută să-mi primesc viza pentru America. Curierul îa făcut ca plicul cu pașaportul să ajungă mai repede de la București decât subsemnatul. Și să nu mai vorbim că o zi mai târziu am printat și biletele pentru New York.

Da. Visul meu - the big one - se îndeplinește. Lucru ce n-am crezut o dată că mi se va îndeplini atât de repede. 
O secundă nu mi-am închipuit că voi face această călătorie anul acesta. Mă visam, cu siguranță, îmi imaginam aproape zi de zi felul în care voi zbura o duzină de ore peste ocean iar, la momentul sosirii voi fi întâmpinat de "Empire States of Mind" a lui Jay Z și Alicia Keys, însă de prea puține ori credeam că am să fac această călătorie în cel de-al treilea deceniu din viața mea. Like o my gosh!
Zâmbind îți scriu că mă gândeam că New York-ul va fi un concediu undeva la o vârstă ceva mai matură. Eu știu, aproape de patruzeci de ani, când am o afacere a mea sau o poziție într-o corporație care să-mi permită demersuri peste ocean. Și ca să vezi! Aventura Big Apple începe în Septembrie anul acesta. Două săptămâni de junglă urbană, de cafenele care mai de care, de energia Manhattană și de străzi ale serialelor Sex and the city, FRIENDS și al filmului Home Alone: Lost in New York, străzi care mi-au colorat imaginația de atâția ani. Iar faptul că acest lucru se întâmplă, de o săptămână încoace, mă simt undeva în afara corpului meu. It's so unreal!
 
Simt de parcă aș fi într-o altă lume, plutind; unde absolut nimic nu mai contează. Și cum, zic eu, ambiția, activitățile și întreaga mea personalitate sunt alimentate de obsesia pentru New York, pentru a ajunge acolo (am un feeling nebun: că o parte din mine se află acolo, că odată ce voi ajunge în New York mă voi regăsi în totalitate. Simt că sufletul meu e de origine newyorkeză, că am avut cândva o viață anterioară acolo. Crede-mă, am să scriu o carte despre asta într-o bună zi.) iar acum, cu viza și biletul în buzunar, simt că nu mai am nimic altceva pentru care să lupt, pentru care să muncesc. Mă simt precum un școlar în vacanța de vară; un leneș ce s-ar pierde cu zilele jucând Prince of Persia și Elder's Scrolls.

Sunt nebun după momentul plecării.
În mintea și în inima mea am îndeplinit ceea ce mi-am propus. I did it! Și acum e ca și cum îmi aștept recompensa. Sunt printre stații de tramvai. La un loading screen ce nu mai dispare... Stau și nu știu dacă trec printr-o criză de identitate sau printr-o depresie ciudată.
Dar cum poate un om să fie depresiv atunci când i se îndeplinește Visul? Da, cel cu "v" mare!
Poate mai degrabă o criză. De fiecare dată când aud de New York sau dau cu ochii peste un număr de înmatriculare cu terminațiile NYC, pur și simplu mă face să mă simt pufos. Mă înmoaie și mă duce spre acel "printre două stații". Mintea zici că mi se oprește de zici c-aș fi fumat ceva. Mă face să șed și să nu mă mai preocupe nimic. Și e nasol.
De asta zic că e o criză de identitate. Nu am crezut că pot deveni atăt de nepăsător; atât de leneș. Că doar sunt un workaholic, un dependent de agende și liste To Do, iar, de la viză încoace n-am mai respectat nimic, I went with the flow.

Mă aflu într-o bulă a procrastinării. Îmi este teamă. Îmi e teamă pentru că nu știu ce va urma. Nu știu care va fi următorul meu vis măreț. Așa cum în ultimele 2-3 dimineți mă întreb, uitându-mă în oglindă, "cine mai e și rebelul ăsta zâmbăreț și tare odihnit?" Nu-mi vine să cred cât de dezorganizat am devenit și de cât de lipsit de interese și de aerian sunt. 

E 14:10. Mă aflu în curtea biroului meu.
Mi-am mutat laptop-ul și cele necesare pe o băncuță din curtea sediului pentru a simți vântul și soarele pe pielea mea. Îmi cântă în urechi, și încă de azi dimineață, piese "Let it go" de James Bay. E singura melodie care reușește să-mi animeze mintea și s-o calibreze cu prezentul. Cu cât dau volumul mai tare cu atât îmi simt tălpile în încălțări. E o chestie tare ciudată!
Și știam că dezechilibrările se formează fie că ți-e bine, fie că ți-e rău, și totuși speram ca atunci când trăiești poate cele mai importante și fericite momente ale vieții să dobândești o energie care să te ajute să muți munții. Însă cine s-a gândit o astfel de întâmplare poate produce schimbări atât de mari încât să nu te mai recunoaște? Și chiar să gândești că un vis suprem, că așa-mi place să-i zic, să fie de fapt ambalajul unui blestem! 

Simt că pulsul meu este mai scăzut decât pulsul vieții care mă înconjoară.
Parcă toate planurile mele, de fapt, planul acela măreț dedicat următorilor 5 ani s-a comprimat oarecum în numai câteva linii de cod iar eu sunt nevoit să prind un tren în mișcare. Și piciorele mele, deși rapide, sunt foarte scurte, și-mi gâfâie sufletul... Of Doamne! Nu știu. Nu știu! 
Și să spun că necesit o pauză? Nici vorbă! Dar mă disperă. Mă disperă sincronizarea asta întârziată între realitate și mintea asta calmă și dezacordată.
Sigur, radiez. Dorm mai bine ca niciodată! Și să nu mai zic că mi se umezesc ochii numai gândindu-mă la ce va urma. Mă simt nemapomenit!
Asta-i criza. Mă întreb dacă așa se simt pensionarii sau oamenii împliniți. Mă întreb cum pot canaliza toată bună starea asta într-o treabă productivă. De fapt, mă întreb cum mama naibii am să mă coordonez de acum încolo în cazul în care acesta este noua mea realitate? Și ce mai sfâșietor, ce va fi după New York? Atât? Sau ceva și mai fioros și suculent? Și când aflu? 

Ce aș vrea ca tu să extragi de aici?

Ei bine, mă bucur să-ți spun că, uite, astăzi am reușit să-ți explic exact care este combustibilul ambiției mele. Este foarte importat să știi ce te face să arzi! De asemenea, și sper să te nu te lași niciodată, urmează-ți și îndeplineșteți visul suprem. Asta pentru că, și asta e o nouă credință a mea, fie acesta e doar o mică parte a adevăratului vis suprem, fie adevărata viață începe imediat după îndeplinire. Naiba știe! Dar în orice caz, fă tot ce poți pentru a ajunge acolo unde îți dorești pentru că, atunci când nu te vei aștepta, atunci când nici în cap nu-ți va trece, vei primi o scurtătură, un soi de premiu sau atingere divină, nici nu știu cum să-i zic, care îți va redefini toate gândurile și sentimentele tale. Iar dacă ăsta nu-i drumul spre transcendență, atunci nu știu ce e! 

Anywho, m-am gândit că ți-a fost dor de un articol de genul și că ești curios de procesele mintale prin care trec în momentul de față, și dacă ți-a plăcut, desigur, fii blând și...

Împărtășește articol pe Facebook sau oriunde activezi tu. Să afle și prietenii tăi. Că doar sharing is caring!