O poveste cu final grăbit! #ziua27

E a doua sâmbătă când luăm bicicletele pentru a ieși din localitate. Nu m-am gândit niciodată că voi deveni persoană aia obsedată de pedalat. Dar sentimentul de libertate e aproape la fel de puternic ca și atunci când călătoresc. E fain să știi că ori de câte ori simți nevoia de a călătorii e suficient să-ți iei bicicleta din cameră și s-o iei printr-o extremitate a orașului. For the sake of exploring! 

Săptămâna trecută am fost până în Zimandcuz, la 11 kilometri de oraș, să mâncăm o înghețată, să bem o bere și să degustăm niște dude negre, vișine și coacăze. Ce altceva ți-ai mai putea dori? Iar astăzi am pedalat până în Cicir, la 15 kilometri depărtare de Arad.

Am văzut parcul dendro-floricol. Imaginează-ți că am lucrat la apropierea parcului aproape doi ani de zile și de abia astăzi am reușit să-l vizitez. Am rămas plăcut surprins! O fi el în construcții dar în câțiva ani va fi un frumos punct de liniște și relaxare. Chiar îi spuneam lui Călin ce frumos ar fi dacă responsabilii de îngrijire a parcului ar permite localnicilor să se ocupe de întreținerea acestuia. Ar fi o chestie terapeutică, zic eu. Să vii să te ocupi de trandafiri, să cureți una alta, după care să pleci acasă cu un buchet de flori. Sau, de ce nu, să construiești un loc comun pentru grill și BBQ, să poți să pui o pătură pe jos și să te bucuri de natură.

E un parc foarte mare. Și uite că arădeanul nu prea are unde să se bucure de soare și iarbă verde, cică! De ce nu în parcul dendro-floricol? Unde voluntariatul și voia bună se întâlnesc.

Parcul se află la ieșirea din Vladimirescu, după benzinăria Mol și fostul parc de închirieri auto.  

Iar după ce am făcut câteva duzine de poze și am traversat niște poduri din lemn tare neserioase, ne-am luat bicicletele și am pedalat către următorul sat, Cicir, unde am găsit o băcănie la un colț de stradă și ne-am luat un radler. Probabil că te întrebi de ce naiba am vizita birturile satelor? Ei bine, berea e super ieftină. 3.5 lei pentru o doză de bere! Plus, altfel de oameni! Băgăcioși, curioși și extrem de sociali. 

E fain să mai renunți la filtrele urbane, de înaltă societate. Să mergi undeva unde viața-i viață și chestiile simple sunt cele de valoare; cum ar fi să te bucuri de prietenii tăi, de viață, de sănătate și de vreme frumoasă. 

Un alt lucru interesant, omuleții de acolo, când ne-au întrebat de unde venim, la 15 kilometri de casă. Au rămas ușor mirați, cu un mic awe acolo, ca și cum eu m-aș mira că ai venit să vizitezi Aradul. Și tu ești din state. În ideea că oameni apreciază chestii îndiferent de greautatea sau valoarea lor. Pur și simplu apreciază. Foarte frumos. 

După mica noastră oprire am hotărât să mai explorăm una alta, așa că ne-am setat scopul de a ajunge la pădure. Desigur n-am reușit datorită unor drumuri care n-au dus decât la Mureș, o clădire abandonată și alte ruine.

Dar am ajuns la o clădire abandonată. Una de zică că scoasă din filmele de groază. Și îți dai seama; doi băieți, mari consumatori de filme horror, nu ne-am putut abține și am pășit în interiorul ei.

Și așa începe o poveste a celor doi de la oraș, rătăciți și total nepregătiți de cele ce vor urma. Sunt ei prieteni de demult, și au încredere în ei. Ce mai!? Se consideră frați! Fac totul împreună. Cine s-ar fi gândit că inclusiv moartea o vor găsi împreună?

Și văd ei în față o clădire. Mare, din beton; clar abandonată! Lovită de timp și vreme. Crăpături în perete și găuri în podele si cioburi de sticla peste tot. Tipic filmelor horror. Căci le mâncă pielea! Își aruncă bicicletele în afara clădirii și intră în interior. De zici că le dicta cineva ce să facă! Neștiind că acesta va fi ultima intrare pentru ei. O așa zisă ultimă aventură a prieteniei lor.

Fac ei poze, selfie-uri și alte cele. Intră mai spre interior până când, din neatenție, glume și voie bună, unul se accidentează întrând într-o capcană de urs. Celălalt încearcă să-l elibereze agravând oarecum situația, rănindu-se la mână. Uite așa au devenit ei frați de sânge!

Colegul X a reușit cumva să-l elibereze și imediat au hotărât să părăsească incinta, să se îndrepte spre civilizație, orientându-se spre ieșire care nu era decât la câțiva pași distanță. Băieții realizează că au rămas fără biciclete. Colegul Y se panichează și își scoate telefonul, realizând că, tipic, n-are semnal.

Nici colegul X n-avea semnal iar afară se întunecase.  Ce s-au gândit ei? la numai 15 kilometri de casă, consideră că ar fi o alegere bună să campeze în interiorul clădirii abandonate, ca apoi, la prima oră a dimineții să se îndrepte acasă.

Nu se întâmplă mai nimic până la o oră târzie, până când unul dintre ei, colegul Y, dispare într-un mod inexplicabil,  și începe să urle și să tot urle în colțurile îndepărate ale clădirii. Iar la un moment dat se oprește urletul. O fi leșinat sau a murit? Ce o fi?! Sigur se prostește!, Păreau urlete de durere îngrozitoare. Apoi în liniștea vâtului ce se forma datorită lipsei de uși și geamuri, colegul striga din nou. Venea din cu totul altă parte a clădirii, undeva în subsol, în plin întuneric.

Nu voi intra foarte mult în amănunte. Colegul X fuge pe scări unde e intampinat de un morman de… deseuri umane, se împiedică și cade cu umărul într-un vechi televizor spart. De zici că știau că acesta va urma să cadă. Tipul se taie urât în zona umărului și a coastelor. Sângerează. Însă nu se lasă. Tremură un pic. Inima îi bate tare. E speriat. Însă nu contează până nu-și găsește prietenul.

Nu se mai aude nimic si la subsol, nici măcar lumina lunii nu mai bate. Și începe să strige el în speranța de a primi un semn, un strigăt, o speranță.

Un câine. Se aude un câine plângând, un urlet înfiorător care ridică părul de pe brațe si aduce fiori. Colegul se îndreaptă imediat spre direcția repsectivă, pipăind pereții. Și e întuneric beznă. Însă la capătul coridorului în care se afla se apride o lumină. Se îndreaptă și se tot îndreaptă până vede că sursa de lumină e de fapt câinele pe care l-a auzit nu de mult. Săracul, prăjit, duhnea a motorină și încă în flăcări. Iar pe perete, în scurtele mișcări ale sale, era colegul Y cu pleoapele și buzele cusute, gol, acoperit de lipitori și legat la mâini și picioare cu sârmă ghimbată.

Nici nu știa cum să-l atingă! Avea durerile lui. Nu știa ce să facă cu el și nici nu cred că avea puterea de a-l lua de acolo. Oare până aici a fost prietenia lor? Băiatul își pierdea speranța. Nu știa ce să facă ... Celălalt, nu scotea niciun sunet. Probabil era inconștient sau pur și simplu aștepta să moară. Cine știe, poate i-a tăiat limba, poate l-a lăsat fără ochii... De fapt, sigurat așa au făcut!

Se aude un sunet. Un set de râsete. Și dintr-un moment într-altul, un țepuș mare și frumos găurește stomacul colegului X și pieptul colegului Y îmbrățișândui pentru pentru o ultimă oară. După strigătul inițial de durere aude o voce groasă care-i șoptește foarte ușor în ureche: HODOR

Focul de pe câine se stinge și cu astea fiind spuse se încheie povestea.