Psihogângureala #2 | Marțianul și cartofii lui

Dimineața aceasta treburile se mișcă ceva mai greu. Nu părăsesc patul decât la 7.00 (în loc de 6.35) urmând să meditez 15 minute, să storc jumătate de lămâie într-o cană mare de apă caldă; beau acea cană mare de apă caldă cu lămâie, apoi îmi prepar un ceai negru și o omletă cu brânză. 
Sunt obosit. De abia dmă târăsc prin bucătărie. 
Lămâia își face efectul; mă trezesc. Realizez treaba asta pentru că începe să mă irite cazul tatălui meu (*bietul* de el e nițel răcit și na, și-a luat concediu până săptămâna viitoare; îl doare-n bască! E în dormitor, deja pe laptop. Probabil că citește ceva ebook de-a lui Asimov în timp ce (aud cum sorbește) bea și eu o cană cu apă caldă și ... Probabil un plic de Theraflu). 

Îmi fac patul, îmi cosmetizez rapid camera, arunc ceva haine pe mine ( o pereche de blugi slim de culoare gri, un tricou roșu cu New York și un cardigan de acela șmecher lung și alb), îmi iau geanta de sală, căștile, cheile, telefonul și ies pe ușă. Îmi dau seama că nu mi-am salutat tatăl așa că revin. Intru în dormitor încălțat (nu că ar fi prima dată) să-l îmbrățișez și să-i urez o zi faină după care, desigur, se uită la mine și-mi spune "IAR AI INTRAT ÎNCĂLȚAT!" fac rapid 160 de grade și plec ... Zbor de fapt! Pentru că realizez că tramvaiul meu va sosi în mai puțin de 6 minute. Și n-am de gând să-l pierd. N-am de gând să stau 16 minute în frig; mai ales când am o carte în geantă care abia așteaptă să fie răsfoită. 

"abia așteaptă să fie răsfoită" sau abia așteaptă să fie atinsă? Hmm, parcă sună pervers. Nu crezi? 
Am o carte perversă în geantă (râd de unul singur). E bine, înseamnă că și-a făcut efectul și ceaiul negru! 

Ajung la birou. 
Măi, marțianul ăsta (apropo, citesc Marțianul de Andy Weir) face numai prostii! În timp ce manevrez aparatul de cafea calculez câte daune crează bietul lăsat-în-urmă celor de la NASA. În fine. Acum chiar că-s treaz! 

Mirosul boabelor proaspăt măcinate de la Lavazza. Dumnezeu lângă mine!
Mă pun la birou, îmi iau caietul de planning și-mi schițez ziua; îmi trec acolo obiectivul zilei - Fă-l pe Călin să vină cu tine la sală. Subliniez de două ori. După care preiau task- urile nefinalizate de pe pagina precedentă. Mi-au rămas patru. Nu-mi să cred! 
Mai beau o gură de cafea. Ajunge și colegul meu la birou. Mă uit la el, îi zâmbesc, îi spun "neața!" după care revin la ale mele. 
Mai adaug câteva chestii-de-făcut până-mi golesc mintea de gânduri. Colegul mă întreabă cum a fost ieri la eveniment. 

Mă uit la el, mă uit la carnețel, mă uit din nou la el, trag aer în piept, revin la carnețel și trec acolo "povestește la Dani ce ai făcut la #fărăfiltru". Zis și făcut. 

Numai de bine i-am spus. Cinci vorbitori minunați, cinci discursuri de excepție, o echipă minunată și, cel mai important, participanți de suflet.
"Bun dar Norbert ce faceți voi mai exact acolo?" Drag aer din nou în piept. Mă uit la ceasul de pe mână și la lista de minuni, mă uit la colegu' și îi zâmbesc. 
#fărăfiltru este evenimentul la care vine omul care caută scurtături; lecții de viață din partea celor ce au viață de succes chiar aici în Arad (OK, chiar și în Timișoara!), oameni care au ceva de spus, care au opinii, care sunt curajoși și vor - din toată inima! - să facă ceva pentru orașul nostru. Arad.

Și-a făcut și cafea efectul, deci. Cel puțin mi-am lăsat tare entuziasmat, aproape că-mi aplauda în birou! 

Acum sunt zen. Pot începe. 
Îmi deschid laptopul, verific e-mailurile, dau rapid și peste facebook ... Pam-pam, un like aici, un comment acolo. 
Bun. Toate-s bune ... Acum task-urile.

La 12 fix mă sună Călin. A acceptat provocarea. Își face abonament la sală. Vine la sală. Vine să facă mișcare cu mine. 
Mă mândresc un pic. Cred că am eliberat și un sunet ceva mai ciudat deoarece mă uit spre colegul meu și observ că acesta se uită mirat la mine. Nu-i bai. Accept situația. Ironman e tot timpul funny. Da, acceptă ce am scris. Let it in. Face bine la ego. 
E de bine. Încă un sunet victorios: Ura!

Pe la ora 14.00 îmi iau catrafusele și mă îndrept la facultate. Am cursul de psihologie a creativității cu profesoara care oarecum m-a umilit săptămâna trecută. Îmi place de ea. Expune întregul curs în prisma experiențelor ei personale; stil ce destul de rar găsești la un profesor (și mi se pare cel mai benefic studentului). Și e foarte directă! Adică nu durează prea mult până ne spune că sunt șanse ca odraslele noastre să devină scursuri ale societății. Accept chestia asta și mă gândesc serios la adopție ... Astfel, dacă într-adevăr copilul devine o scursură a societății dau vina pe părinții biologici și nu pe genele mele.   
 
Mă gândesc din nou la astronautul acela (din Marțianul) și la felul în care a cărat zeci de kilograme de pământ marțian în habitat ca să crească cartofi. Fantastic! 

Ce vreau ca tu să extragi de aici?
Îndrăgește-ți părinții. Sunt oameni minunați și niciodată nu știi când vei rămâne fără ei. Iar eu cu programul meu încărcat mă îngrozesc când mă gândesc că zilele se scurg și de abia dacă strâng o oră și jumătate  de timp petrecut PE SĂPTĂMÂNĂ. Știu, sunt o adevărată scursură! 
De aceea am revenit să-mi îmbrățișez tatăl. Că nu se știe niciodată. Și cred. Cred că părinții sunt adevăratele comori ale noastre. Și copii noștri desigur. Însă la mine nu se pune problema momentan ... Și nici nu o să se pună dacă vor deveni scursuri (râd din nou de unul singur)!