O viață scurtă | Psihogângureala #13

Ți s-a tot spus, așa-i? Că viața-i scurtă. Și totuși continui să lași vorba să treacă pe lângă tine. I feel you. Nu știi exact ce ar trebui să faci. Adică îți faci treaba; te trezești dimineața, mergi la școală, mergi la lucru. Faci mișcare, ieși cu prietenii la suc și-ți mai suni bunica sau mama ori de câte ori îți aduci aminte ... Adică, ce pisici să mai ceară lumea de la noi?!  

Bun, dar ai tot zis că vrei să scrii cartea aia, că vrei să vezi lumea, să-ți petreci mai mult timp cu ai tăi și să-ți deschizi afacerea visurilor tale. Însă nu acum. N-ai timp în acest moment. Sunt altele de făcut. Dar curând. Foarte curând! 

Știu, știu. Nu-i momentul propice nici pentru mine. Dar hey, odată și o dată le vom face, nu-i așa? 
Sunt convins de asta. Toate visurile noastre se vor împlini. Nu știu cum sau când dar sunt convins că se vor îndeplini ele cumva. Om trăi și om vedea!   

Ai văzut că mai cad uneori și frunze verzi din copaci, nu-i așa? Altele sunt mâncate de fel și fel de ciudățenii ale naturii sau chiar smulse - fără nicio avertizare! - de către nemilosul vânt sau noi, ăștia, ce simțim nevoia de a aduna o mână de frunze doar așa, pentru că putem. Ce-ți spune acest lucru? 
Ești surprins? Confuz poate? Stai liniștit. Tot așa surprise sunt și celelalte frunze după ce vecinuțele lor sunt brusc nimicite. C'est la vie! 
Viața ne surprinde. Nu pare să fim asigurați că mâine, săptămâna viitoare sau cândva în viitor vom avea un moment mai bun decât cel pe care-l avem chiar acum, în acest moment. 

Îmi aduc aminte de o întâmplare; eram copil, era o seară de toamnă și desenele animate mergeau în fundal - fără nicio grijă-n lume! Eram întins ca un mâț pe covor meșterind propria mea copie de Monopoly. 
Îmi așteptam părinții să vină acasă. Nu băgasem de seamă că era mai mult decât târziu, că era aproape ora mea de culcare. Scooby-doo își făcea datoria pe micul ecran. Asta însemna că mai urmau The Jetsons, Flintstones și Top Cat până la stingere. Nici vorbă să mă gândesc că ceva groaznic ar putea să se întâmple. Asta până a intrat tatăl meu pe ușă.
În seara aceea aflasem că murise mătușa mea. Cea care făcea cel mai bun gem de caise, care m-a învățat cum să împachetez casetele audio ale unchiului și cea care nu mă lăsa să adorm fâră îmbrățișări și câteva din cântecele ei de leagăn preferate. Oh, și ce frumos le cânta! 
În fine, a plecat fără să mă atenționeze, fără să-mi spună de ce sau dacă se va mai întoarce. Eram mic și nu știam de unde vin copii d-apoi unde pleacă. L-a lăsat pe tata, ca din topor, să-mi spună cum că ea a murit. 

Și dacă viața-i atât de scurtă, mă întreb, de ce o lăsăm ca ea să ne surprindă? Adică de ce ne încredințăm visurile cele mai mari și frumoase în brațele țagărei târzii? Când știm că-n orice moment al zilei o ușă se poate închide pentru totdeauna. 
Spunem cu atâta entuziasm că vom scrie cărți, că vom urca pe acele vârfuri, că vom ajunge acolo și acolo, că vom deveni proprii noștri șefi sau că, pur și simplu, vom ieși cu ai noștri la o prăjitură. 

Că vom ... Cândva ... Odată... Deci niciodată?

Și mă întreb de ce ne facem timp să ieșim cu persoanele care nu ne plac? De ce lucrăm în mediul care spunem că ne omoară? De ce ne certăm când știm că e în zadar? De ce ne plângem când oricum nu luăm atitudine? Și de ce continuăm să investim în vicii când suntem conștienți că acestea ne distrug? 
Știu ce zicem de obicei. Avem obligații! Avem nevoie de bani! Ne-au păcălit. Așa a fost să fie, și - ce mai? - asta este! 
Și zilele trec și trec. Uși se închid și frunzele vieții cad de ne suflă-n ceafă; una câte una până vom orbii; până vom ajunge să ne mințim pe noi înșine. N-am avut suficiente șanse! N-am avut noroc. De fapt, țara-i de vină! Societatea. Politicienii. Vecinul. Părinții. Când de fapt, numai și numai NOI suntem de vină. Da, noi doi, tu și eu. Nimeni altcineva. Doar noi!
Suntem de vină pentru că stăm, așteptăm și sperăm. Pentru că nu ne dăm seama cât de fragedă poate fi viața asta și cât de frumoasă am putea s-o facem. 

Poate că viața-i scurtă pentru cei ce adună regrete, însă o viață, chiar și de numai câteva decenii poate fi una suficientă dacă e mânuită așa cum se cuvine. Cum am putea face asta? Ei bine, ce-ai zice dacă:

  • am alunga neplăcutul din viață;
  • am analiza ce anume ne intră, zi de zi, pe ușile vieții; 
  • n-am aștepta momente pentru a face ceea ce ne place, ceea ce ne dorim, ci să le facem acum și gata. Că doar știm să planificăm, știm să spargem un proiect în pași mărunți; simple de urmat! 

Ce zici? 

 Uite, fă o chestie cu mine. Hai să preluăm macazul vieții. Hai să ne controlăm propriile destinuri. Noi ni le facem! Noi și deciziile noastre. 
Promite-ți acum că vei face tot ce-ți stă în putință pentru a savura timpul rămas, pentru a ajunge acolo unde îți dorești cu adevărat. Dar acum. Acum, chiar în acest moment. 
Dă-ți frâu liber. Crește. Trăiește cu adevărat! Și pentru numele lui Cine-vrei-tu, sună-ți mama, fă-ți patul și nu te mai obosi cu ce (crezi că) gândesc alții despre tine. Că doar pentru tine trăiești, nu pentru ei.

Oh, și fii blând. Dacă ți-a plăcut articolul, împărtășește-l te rog pe Facebook sau unde îți place ție. Să afle și prietenii tăi. Că doar sharing is caring!